În august am dat peste un studiu despre ce se întâmplă în creier când te uiți la clipuri scurte. L-am citit pe telefon, seara, cu o oarecare satisfacție. Primul reflex a fost să-l trimit mai departe, cu un rând deasupra: vedeți, de asta e nevoie de șah.
Apoi l-am citit a doua oară, mai încet, și m-am oprit. Studiul nu spune nimic despre șah. Nu l-a testat. Tot ce aveam în mână era o intuiție pe care o purtam de mult și un studiu care, întâmplător, îi dădea apă la moară.
Așa că o spun cu grijă, ca ipoteză, nu ca rezultat.
Teza e simplă. Dacă scroll-ul fără sfârșit antrenează automatismul, șahul antrenează deliberarea. Și școala nu trebuie să inventeze un joc nou ca să învețe copiii să gândească. Îl are deja.
Ce a arătat studiul
Studiul a apărut în februarie 2026, în NeuroImage. Cercetătorii au luat 56 de tineri adulți și i-au pus să se uite la clipurile lor preferate, nu la unele alese de laborator, ci la ale lor, până la capăt. Între timp le-au urmărit creierul cu două tipuri de imagistică prin rezonanță magnetică: una care arată ce zone se aprind și una care măsoară chimia din spatele lor. Ipotezele au fost scrise înainte să vadă datele, ceea ce în cercetare contează mai mult decât pare.
Ce au văzut: două zone din rețeaua de control cognitiv s-au liniștit vizibil. Sunt tocmai zonele care te ajută să simți un conflict, să iei o decizie și să-ți ții comportamentul pe direcția unui obiectiv. Frâna, dacă vrei.
Autorii sunt prudenți și îmi place asta la ei. Nu spun că clipurile scurte distrug creierul. Nu spun că autocontrolul se pierde pentru totdeauna. Spun ceva mai mic și mai precis: clipul preferat te pune într-o stare imersivă, automată, cu efort mic și cu puțină nevoie de control de sus.
Pe românește: mai vezi unul. Și încă unul. Și încă unul.
Butonul de stop nu dispare. Doar că mediul e foarte bun la a te face să uiți că există.
De ce șahul e opusul

Pune cele două activități una lângă alta și uită-te la ele ca un părinte, nu ca un cercetător.
Clipul scurt îți dă recompensa acum. Nu-ți cere nimic. Stimulul se schimbă la câteva secunde, tu reacționezi, degetul se mișcă singur.
Partida de șah îți amână recompensa cu o oră, uneori cu luni. Te ține la masă, activ, cu atenția pe aceeași tablă minute întregi. Te obligă să anticipezi consecințe, să alegi, să te stăpânești.
La șah trebuie să te oprești înainte să acționezi. Prima mutare care îți vine în minte e de multe ori greșită, și orice copil învață asta repede, pe pielea lui. O suprimi. Cauți alternative. Calculezi ce face adversarul. Alegi între piesa pe care o poți lua acum și poziția pe care o vrei peste zece mutări.
Exact capacitatea pe care clipul scurt o lasă nefolosită, șahul o pune la muncă.
Doomscrolling-ul te învață să continui. Șahul te învață să te oprești și să gândești.
Jocul, nu insigna
Elon Musk are o idee pe care o repetă de ani buni: educația ar trebui să semene cât mai mult cu un joc video bun. Nu trebuie să-i spui unui copil să se joace. Se joacă singur, ore întregi, și se supără când îl oprești. Dacă învățatul ar fi la fel de captivant, n-ar mai fi nevoie de constrângere.
Sunt de acord cu el aici. Și cred că șahul e cea mai veche formă de educație prin joc pe care o avem. Bifează punctele lui Musk fără niciun ecran, ceea ce în 2026 nu e un detaliu.
E joc, nu corvoadă. Nimeni nu obligă un copil să mai joace o partidă. O cere el, de multe ori când tu ai vrea să plece la culcare.
E problemă, nu unelte. Nu înveți deschiderile pentru că sunt în programă. Le înveți pentru că pierzi fără ele, și pierderea doare. Relevanța apare pe drum, nu într-o lecție de teorie.
Progresul nu ține de vârstă. Ratingul ELO e cel mai curat sistem de „fără clase pe vârstă” pe care îl cunosc. Un copil de 10 ani cu rating mare joacă cu adulții și nimeni nu se miră. Unul de 14 care abia a început merge în ritmul lui. Nimeni nu e ținut pe loc și nimeni nu e împins înainte de vreme.
Iar feedbackul e instant și nu se poate falsifica. Câștigi sau pierzi. Tabla nu negociază, nu are favoriți și nu-ți dă nota de trecere din milă.
De asta spun, și o spun și în discuțiile instituționale: șahul în școală nu e „încă un sport”. E gamificarea educației, verificată de vreo 1.500 de ani.
Ce construim, nu ce interzicem
Recunosc că primul impuls al multor părinți, inclusiv al meu, e să interzică, măcar o perioadă. Ecranul e dușmanul, deci îl scoți din casă. Am făcut-o și eu, cu convingere, și am văzut cât ține: până la prima vizită la un prieten care nu are aceeași regulă.
Nu cred că interdicția ține pe termen lung. Tehnologia nu pleacă nicăieri. Iar moralizarea, la copii și la adulți deopotrivă, produce mai ales vinovăție, nu alt comportament. Știm asta și despre noi înșine, de la dietă încoace.
Cred în reguli clare pentru copii. Dar regulile singure lasă un gol. Ce pui în locul orei pe care ai scos-o? Dacă răspunsul e „nimic”, copilul o umple singur, și o umple cu ce e mai la îndemână.
Răspunsul care mi se pare realist e să construim activități concurente. Activități care antrenează exact ce mediul digital lasă nefolosit: atenția lungă, amânarea recompensei, calculul consecințelor, liniștea dinaintea unei decizii.
Primul meu răspuns e sportul, și mai ales șahul. Nu sunt singurele: muzica, orice activitate în care trebuie să construiești ceva greu, pas cu pas, merge în aceeași direcție. Șahul are însă două avantaje practice pe care le-am văzut cu ochii mei. Se poate juca oriunde, aproape fără cost, pe o tablă de 30 de lei sau pe telefon, cât timp partida îi lasă timp să gândească. Și are un sistem de rating care îi arată copilului progresul în cifre, fără ca un adult să-i spună dacă e bun sau nu. Copiii au un detector foarte fin pentru laudele nemeritate. Ratingul nu laudă. Doar crește.
Unde pot greși
Teza are limite și vreau să le spun limpede, înainte să mi le spună altcineva.
Prima, și cea mai importantă: studiul nu a testat șahul. Arată ce se întâmplă în creier la clipuri scurte, pe un grup mic, pe termen scurt. Că șahul ar face invers e ipoteza mea, nu concluzia autorilor. Nu o prezint ca tratament și nici ca antidot demonstrat. Ar fi comod, dar n-ar fi adevărat.
A doua: gamificarea are o critică serioasă și veche. Psihologii Edward Deci și Richard Ryan au arătat de mult că recompensele din afară pot eroda motivația dinăuntru. Dacă dai puncte, insigne și clasamente pentru un lucru pe care copilul l-ar fi făcut oricum din plăcere, riști să-i iei plăcerea. Jocul bun educă. Punctele lipite pe o programă veche, nu.
Asta se aplică și șahului. Dacă îl faci materie cu note, teme și ore bifate, poți transforma un joc într-o corvoadă. Și atunci ai pierdut exact lucrul pentru care l-ai adus în școală.
A treia: nu orice copil iubește șahul. Unii îl vor găsi plictisitor și e în regulă, nu e o judecată despre ei. O oră obligatorie îi dă fiecărui copil șansa să încerce. Nu-l poate obliga să-i placă.
A patra: un citat viral nu e o politică educațională. Ideile lui Musk despre școală vin din compilații care amestecă declarații din ani diferiți. Le iau ca intuiție, nu ca dovadă.
A cincea: nu orice șah e deliberare. Nu există niciun studiu care să fi măsurat direct ce face bulletul, partidele de unu până la trei minute, copiilor. Ce avem vine din cercetări pe adulți și jucători experimentați, care arată că timpul de gândire în plus face mutarea mult mai bună și că, sub presiunea ceasului, ratingul contează tot mai puțin. Restul sunt opinii de antrenori, aproape toate în aceeași direcție, deși unii spun că jocul rapid îi ține pe copii aproape de șah. Nici platformele nu pun limite de timp pentru copii, doar ChessKid lasă la jocul live 5, 10 sau 15 minute. Așa că aici e alegerea mea, nu concluzia unui studiu: copiilor le las timp de gândire. Pentru ei, mi se par mai bune partidele de 15 minute sau mai lungi.
Iau toate astea în serios. Nu anulează teza. O fac mai îngustă, și mai cinstită: șahul ajută dacă rămâne joc și dacă îi lasă copilului timp să gândească.
Unde vreau să ajungem
Până acum am mers pe voluntariat și a funcționat. Peste 12.000 de elevi au făcut șah la ora opțională în programul nostru, Educație prin Șah, iar federația a format aproape 4.000 de profesori. Nimeni nu i-a obligat, nici pe copii, nici pe părinți, nici pe profesori.
Și totuși, mi-aș dori ca ora de șah să devină obligatorie. Nu pentru că voluntariatul n-ar merge, ci pentru că ajunge doar la copiii care au norocul unei școli, al unui profesor sau al unor părinți care au ales asta. Obligatorie să fie șansa, nu nota: fără catalog, fără teme, cu profesori formați.
Nu știu sigur dacă rezultatele ar fi mai bune decât acum, iar dovezile din afară sunt amestecate. Armenia a făcut șahul obligatoriu în 2011, iar problemele care au ieșit la iveală au fost sarcinile prea grele și presiunea notelor, nu jocul. În Anglia, cel mai serios studiu, pe 4.000 de copii, nu a găsit diferențe la note, dar jumătate dintre copii au spus că le-au plăcut lecțiile foarte mult. În Danemarca, unde șahul a intrat în orar pentru toată clasa, rezultatele la mate au crescut cel mai mult la copiii care se plictiseau la școală.
Aș face test. Dacă introducem ora treptat, județ cu județ, putem compara: au copiii care joacă șah regulat o atenție mai lungă și se opresc mai des înainte să acționeze? Dacă nu, teza nu ține și o schimb..
Până atunci, prefer să construiesc ceva care concurează cu ecranul decât să-i țin copilului o predică despre el. O tablă, un adversar în fața ta, care te vede și pe care îl vezi. Mai vezi o mutare. Și încă una. Dar de data asta, gândești înainte.
Surse (9)
- Hong, Su, Zhou, Geng, Hu, “Brain activity inhibition during Short Video Viewing: neurochemical insights”, NeuroImage, vol. 327, februarie 2026
- Deci, Koestner, Ryan, “A meta-analytic review of experiments examining the effects of extrinsic rewards on intrinsic motivation”, Psychological Bulletin, 1999
- Elon Musk despre educație și școala Ad Astra, interviu din 2015 (transcriere)
- Armenia introduce șahul ca materie obligatorie, RFE/RL, 2011.
- Jerrim și colaboratorii, studiu randomizat despre șahul în școlile din Anglia, Journal of Human Resources, 2018.
- Rosholm, Mikkelsen, Gumede, “Your move: The effect of chess on mathematics test scores”, PLOS ONE, 2017.
- Notă de cercetare proprie despre bullet și copii, 1 noiembrie 2026: nu există studii directe; dovezi indirecte din cercetări pe adulți și jucători experimentați, regulile Chess.com, Lichess, ChessKid și FIDE, opinii de antrenori.
- Moxley, Ericsson, Charness, Krampe, “The role of intuition and deliberative thinking in experts’ superior tactical decision-making”, Cognition, 2012.
- van Harreveld, Wagenmakers, van der Maas, “The effects of time pressure on chess skill”, Psychological Research, 2007.
